De ce de-atâtea ori adesea,
Când ne plecam genunchii istoviți,
De ce veneam mereu cu cereri,
Când de-ncercări eram loviți?

De ce în multele ocazii
Când cu Tatăl, iar vorbeam,
De ce ne-nlăcrimau obrajii,
De miile de grijuri ce purtam?

De ce încă nu știm sau nu vedem
Că este sus un Creator
Ce ne dă atât cât noi putem?
De ce iar, lăcrimăm cu zor?

Acel ce a creat furtuna
Ce în pragul vieții ți-a venit
Ori la sfârșit, când numai una,
Numai o clipă îți rămâne de trăit…

Liniștește orice val
Ce în corabie îți bate.
Dar încrezător pân” la final
Tu să crezi că Domnul poate!

Vino dar, cum mulțumire
Când îți este tare greu
Căci atunci cu-a Sa iubire
Te va izbăvi mereu.